In urma cu destul de multi ani, baschetul masculin romanesc era prezent in elita europeana, ba chiar ca echipa nationala se califica la un turneu final de Campionat European, sau Steaua si Dinamo participau in cupele europene. Apoi, mai aproape de zilele noastre dar inca foarte departe, la inceputul anilor ’90, a existat o generatie extrem de promitatoare, cea care obtinea locul 6 la Campionatul Mondial de tineret de la Edmonton. Ghita Muresan, regretatul Toni Alexe, Ovidiu Scobai, Horia Paun, Bruno Roschnafschi sau Constantin Popa au facut parte din acea generatie care a obtinut cea mai mare performanta a baschetului masculin romanesc la nivelul echipei nationale, fie ea de juniori, tineret sau seniori. Pentru ca era vorba de un campionat mondial.

Mergand insa mai departe si mai in trecut, se poate spune fara greseala ca generatia lui Costi Herold si Andrei Folbert a fost poate cea mai frumoasa din istoria baschetului romanesc. Ca atare, nu este deloc de mirare de ce a existat acel celebru meci intre selectionata Statelor Unite, cu legendarul Oscar Robertson in echipa, si nationala Romaniei. Iar asta se intampla pentru ca Romania avea un stil de joc aparte, asemanator, inevitabil, cu cea a URSS-ului, dar in acelasi timp, mai apropiat de cel vest-european. Deloc de mirare de-altfel caci echipa nationala din acei ani reusea, pe langa o prezenta la Jocurile Olimpice, un loc 5 la Europenele din 1957, si prezente neintrerupte la turneele finale din 1953 pana in 1975. A urmat apoi inceputil declinului, pentru ca am mai fost la Europene in 1985 si ultima data in 1987. Iarasi, datorita unei generatii de exceptie, Dan Niculescu, Alexandru Vinereanu, Gabriel David, Costel Cernat, Ioan Ionescu, Petre Branisteanu, Anton Netolitzchi, Florentin Ermurache, Sorin Ardeleanu, iar antrenor era Gheorghe Novac.
Iar toate aceste performante au fost posibile in primul rand pentru ca a existat o identitate a jucatorului de baschet roman, identitate creata incepand de la juniori. Iar aici, la acest nivel, au existat o serie de antrenori care au vorbit aceeasi limba, au avut o pasiune imensa pentru acest sport si au cautat, descoperit si instruit o multime de jucatori de mare valoare. Si mai mult, a existat in permanenta o continuitate, pentru ca acelasi profil de antrenor a putut fi regasit la echipa nationala de seniori.

In anii ’ 60, regretatul profesor Vasile Popescu scria cartea „ Baschetul in America”, care explica, in urma unei documentari la mai multe echipe din NBA,modelul de joc din tara care a inventat acest sport. Cu scheme, exercitii, exemple. In acelasi timp, a reusit, lucru absolut admirabil, sa pastreze identitatea baschetului romanesc, fiind antrenorul echipei nationale la nu mai putin de 3 turnee finale de Campionat European. Iar acesta este doar un exemplu, pentru ca au mai fost, antrenori ai echipei nationale, oameni de mare valoare,Alexandru Popescu, Constantin Herold, Mihai Nedef sau Gheorghe Novac. Nu as vrea sa intru intr-o dezbatere de genul „asta era sistemul”, pentru ca intotdeauna se vor gasi argumente pro si contra.
Rezultatul a fost insa cel amintit, iar performantele au existat, si deloc sporadic. A venit insa Revolutia, si dupa anii ’90, a inceput ceea ce eu indraznesc sa numesc „criza de identitate a baschetului romanesc”. Antrenorii de juniori au disparut, incet-incet, sau s-au reorientat catre economia de piata, cea a scolilor private de baschet, care reprezinta o afacere in sine in acest monent dar din pacate nu si o pepiniera de jucatori- si nu o spun deloc cu rautate. Dar aici, merita deschisa o mica paranteza.
Paradoxul este ca, cel putin in acest moment, mai bine de 70% dintre jucatorii care participa la campionatele nationale de juniori, la toate categoriile de varsta, sunt legitimati si joaca baschet la cluburi private. Revenind , momentul 1989 a fost cel in care, odata cu deschiderea granitelor, am incercat sa ne orientam catre modele consacrate. Iar cum cel sovietic era depotriva urat si considerat perimat, ne-am orientat catre scoala sarba, un exponent de seama al baschetului european. Doar ca acest model se bazeaza, culmea, la fel ca si cel ex-sovetic, in primul rand pe o unca asiduua inca de la nivelul junioratului. Plus o selectie extrem de serioasa si riguroasa la acest nivel. Iar constiinciozitate si nivelul de pregatire al jucatorilor iugoslavi nu s-a putut aplica in totalitate in baschetul romanesc.

Afara in curtea Salii Floreasca din Bucuresti foto:slamdunk.ro
Am fost mereu altceva pentru ca am avut alt fel de antrenori. Si ALTFEL de jucatori. Si pentru ca tot am urmat acest drum, am trecut la importul de antrenori din fosta Iugoslavie, dar nici acest lucru nu s-a dovedit a fi unul de bun augur. Pe de o parte pentru ca nici valoarea antrenorilor veniti in Romania nu a fost de prima mana, foarte de inteles de-altfel tinand cont de posibilitatile financiare din acel moment.Iar pe de alta parte, din nou, pentru ca era foarte greu sa lucrezi cu un jucator de 25 de ani, deja format, si sa incerci sa-i imprimi o mentalitate si un stil de pregatire pe care el nu l-a practicat niciodata pana atunci. Motiv pentru care au existat sclipiri, aparitii putine de jucatori romani de valoare intr-o mare din ce in ce mai mare de jucatori straini. Si ajungem la al doilea motiv al pierderii identitatii. La inceputurile prezentei jucatorilor straini in campionatul intern, cei care au apelat la astfel de solutii si-au permis sa aduca jucatori intr-adevar de valoare. Care cu siguranta au creat si concurenta in echipele lor si au adus un alt model de baschet. Pe care, inevitabil, am incercat sa-l copiem. Uneori, dar din pacate in foarte putine cazuri, cu oarecare succes. Iar cel mai reprezentativ exemplu in acest sens este performanta reusita de CSU Asesoft Ploiesti, castigarea Eurochallenge Cup.

O performanta care, indraznesc sa spun, nu cred ca va mai fi repetata vreodata sau cel putin in viitorul cat de cat apropiat, si care s-a datorat, intr-o mare masura, prezentei alaturi de Toni Alexe sau Catalin Burlacu a lui Bulatovic-campion mondial cu nationala Iugoslaviei, Kuzmanovic sau Krasic, jucatori de o mare valoare si care jucasera pana sa vina in Romania in campionate puternice din Europa. Din acel moment insa, piata americana a devenit o atractie irezistibila, tinand cont ca baza de selectie este uriasa iar preturile jucatorilor, pe langa faptul ca salariile sunt exprimate in dolari, sunt mult mai mic decat cele ale jucatorilor din spatiul ex-iugoslav. Dar reversul medaliei este ca si nivelul valoric al acestor jucatori este unul discutabil. Iar modelul nu a mai fost unul atat de ridicat ca in trecut. In plus, si poate lucrul cel mai grav, toate acestea s-au petrecut concomitent cu micsorarea dramatica a numarului de antrenori romani prezenti pe bancile tehnice ale echipelor din Divizia A. Iar in momentul de fata, activi , cu performante notabile si cu ceva vechime in Divizia A sunt doar o mana de oameni.
Nu vreau sa trag o concluzie sau sa ma erijez, nici pe departe intr-un judecator al baschetului romanesc, in primul rand pentru ca inca fac parte din acest fenomen si apoi pentru ca nu cred in detinatorii adevarului absolut . Dar cred ca pana nu vor aparea din nou antrenori la nivelul juniorilor care sa aiba o imensa pasiune pentru acest sport si care sa produca jucatori ROMANI de valoare, si apoi, antrenori romani la echipele de Divizia A, nu se va putea recrea identitatea baschetukui romanesc, nu vor exista jucatori romani de valoare la nivel european si in consecinta, nici nu vor exista rezultate la nivel international.
Related posts:
Tags: Albu, Andrei Folbert, Costi Herold, Nedef, Paun, Toni Alexe
You must be logged in to post a comment.